tempo rubato (loc. it. „durată furată”), indicație și implicit manieră de interpretare care constă în modificarea unor durate (II) în timp ce pulsația metrică se menține neschimbată. Termenul a fost introdus de P. Fr. Tosi (Opinioni de’ cantori antichi e moderni, 1723). Indicații și recomandări practice privind această manieră se găsesc deja în scrierile lui Zacconi (1592), Peri (1600), Caccini (1602), apoi, după Tosi, la Quantz (1755), Ch. Ph. E. Bach (1753, 1787), L. Mozart (1756), W.A. Mozart (1777), D.G. Türk (1789). În această accepție a termenului, t. este o manieră indispensabilă atât în interpretarea monodiei* acompaniate a basului continuu* cât și în aceea a stilului pianistic mozartian sau chopinian (unde devine un element expresiv deosebit de caracteristic). Unii autori descriu, alături de t. zis „sever” (germ. gebundenes t.) și un t. liber care constă în „grăbirea și reținerea capricioasă a mișcării în ambele mâini” (Czerny, 1846), acesta însă, aidoma conceptului parlando rubato adoptat de folcloriști care stă la baza sistemului (II, 6) ritmic cu același nume, întră în obiectul agogicii*. Confuzia terminologică între rubato* și t. s-a ivit (după Eggebrecht, 1955) în urma dispariției practicii de acomp. de tip baroc*, în timp ce termenul tempo* și-a pierdut treptat sensul de „timp, valoare, durată” și a devenit sinonimul cuvintelor „mișcare, viteză”.